Luminița Tudorescu. Scrisoare către doctorul Max D. Culcer (1882-1969)

Familia Culcer Family
vineri, Ian 5 2007

Genealogie Dan Culcer 4:21 pm






Luminita Tudorescu spune:
decembrie 12, 2008 la 10:14 am


“DOCTORUL MAX D. CULCER
1882-1969

Iubite tată,
Trebuie să-ţi cer umil iertare dacă firea ta, atât de complexă şi de contradictorie, în aparenţă, m-a pus în imposibilitatea de a te înfăţişa urmaşilor aşa cum a fost… Dar în fond, cum ai fost tu în realitate?… Doar un lucru am înţeles eu până la urma urmei: că la Scaunul cel de Judecată te vei înfăţişa cu fruntea sus şi cu un bilanţ pozitiv. În amintirile mele, scrise acum teizeci de ani, te-am văzut cu un ochi de copil revoltat, ce se credea tare nedreptăţit. Recitindu-le, mi-am dat seama că întinsesem coarda prea mult, că mersesem prea departe…
În vara următoare, am făcut un drum până la Conossa, pardon, până la Dobriţa. Acolo, în locul “fiorosului” Max Culcer, am găsit un bătrân blând, glumeş, strivit de greutăţi şi de duşmănia unor oameni cărora el numai bine le făcuse. Din ziua aceea am redevenit prieteni, iar la 2 martie 1969, când ne-ai părăsit, am plâns aşa cum numai la pierderea copilului meu am mai putut plânge… Pierdusem o fiinţă dragă, la care, fără a-mi da seama, ţinusem mult de tot…
Acest clar-obscur dialectic al firii tale îmi îngreunează astăzi şi mai mult sarcina de cronicar ce se vreaimparţial, dar tocmai de aceea gândesc că toate aceste contradicţii vor reuşi să dea, cred, şi mai multă personalitate chipului ce voiesc a-ţi zugrăvi…

***
“Dacă ar fi trăit în Evul Mediu, ne-am simţi astăzi mândri că ne tragem din Max cel trăznit sau Max cel turbat, dar vezi că el nu a trăit în Evul Mediu”. Această butadă aparţine surorii sale, Vera…
Dacă l-ai fi întrebat cine a fost cel mai mare duşman al său, ţi-ar fi răspuns, desigur, că ar fi fost un oarecare Nicolae Popescu… Eu unul, sunt însă convins că se numea Max Culcer!…
Era în toamna anului 1882. Recolta fusese bună, tânăra Netty Culcer avea să fie mamă în curând, numai motive de bucurie… şi totuşi, soţul, tatăl, surorile, erau îngrijoraţi; medicii prevesteau o naştere grea şi se temeau pentru viaţa mamei… Din fericire, toate s-au desfăşurat normal, şi în ziua de 26 octombrie – Sfântul Dumitru – Netty dăruieşte soţului ei un băieţaş cu ochii albaştri, sănătos, bine făcut, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti… Bineînţeles că i-au pus numele Dimitrie, nume patronimic în neamul Culceresc… Dar de ce i-au mai zis şi Max?… Cât au trăit bătrânii, nu mi-a dat prin gând să-i întreb… Tata mi-a spus că citiseră de curând cartea lui Max Nordare, Minciunile Convenţionale, şi, impresionaţi de logica de fier a acestui dărâmător de norme, şi-au botezat copilul şi Max, şi Max i-a zis toată lumea…
Tradiţia din moşi-strămoşi cere ca a treia noapte, la leagănul copilului, să vină ursitoarele. Nu cred că există ursitoare pe lume, dar în caz că vor fi venit, bănuiesc că dialogul lor se va fi desfăşurat cam în modul următor:
“Are să fie frumos, puternic şi îndemânatic”, va fi spus desigur prima ursitoare.
“Are să fie inteligent, vesel şi talentat”, va fi adăogat cea de a doua.
“Are să fie leneş, violent şi neserios” se pare că a încheiat cea de a treia.
“Ce este aia neserios?”, au întrebat celelalte două într-un glas.
“Va da importanţă mică lucrurilor mari şi importanţă mare lucrurilor mici!2, a răspuns bătrâna cu vocea ei tăioasă.
“Da, dar o va face de bună credinţă, convins că e pe calea binelui, căci va avea un suflet bun şi va fi de o cinste exemplară. Niciodată acest bărbat integru nu va cunoaşte viclenia, minciuna sau perfidia”…, s-au grăbit celelalte două să tempereze sinistra proorocire a suratei lor.
Şi cu asta cred că au dispărut pe fereastră, pierzându-se pe o rază de lună, aşa cum vor fi şi venit…
Copilul creştea, cum spune basmul, într-o zi cât alţii într-un an. Era frumos, deştept, voinic şi sănătos, spre bucuria părinţilor care se prăpădeau după el, dar mai ales a venerabilei Maica Tuşa, care-l pierdea din ochi de drag… Toate gusturile i le împlineau şi nu mai contenea răsfăţându-l… Aici a fost drama!… Ar fi voit el, Tache, să fie mai sever cu copilul, să-l mai ia de urechi… dar puteai să te pui cu bătrâna?… Doar Madam Mari, jupâneasa, nu s-a speriat de excesele sentimentale ale venerabilei mătuşi, şi când merita copilul o lecţie, dacă nu intervenea tatăl, intervenea ea…
Într-o zi, să tot fi avut băieţelul şase ani, îl vede furişându-se într-un tufiş cu o fetiţă de vârsta lui… Se apropie în vârful picioarelor şi îi aude şuşotind:
“Piteşte-te, piteşte-te!…”
Atât i-a trebuit… A alergat la un pom, a rupt o jordea zdravănă, a dat tufişul la o parte şi “jart, jart!…” peste poponeţul gol: “Na!… Piteşte-te!…”, de le-a trecut copiilor cheful să se mai joace de-a Tata şi de-a Mama…
Altădată, când împlinise băiatul nouă ani, vede într-o zi servitoarea în genunchi, frecând parchetul… Se apropie tiptil pe la spate şi deodată îi ridică fustele (chiloţi nu se prea obişnuia pe atunci…). În aceeaşi clipă îi răsunară în urchi o pereche de palme zdravene, picate ca din senin… Madam Mari îl apucă de umeri şi-l duce înaintea tatălui său… “Domnule Doctor, mi-am permis să-i trag copilului două palme… întreabă-l dumneata de ce!…”, şi l-a ţinut “Domnul Doctor” în biroul lui două ore nemişcat, în poziţia de drepţi… Până la adânci bătrâneţe i-a purtat Max un respect deosebit acestei credincioase jupânese ce făcea aproape figură de membru de familie în casa noastră… Îi simţea afecţiunea, dar şi severitatea…
Dar să revenim la vremea când nu avea încă decât şase ani… Într-o zi îl ia mamă-sa la Craiova, la soră-sa Olga Gigurtu… Acolo zăreşte pe masă un clopoţel şi vrea să sune.
“Nu se poate, micule”, îl opreşte tanti Olga; “dacă suni, vine un servitor şi te întreabă ce doreşti, iar dacă vede că l-ai deranjat degeaba, se supără şi altădată nu mai vine…”
Copilul pricepe, se opreşte, dar cade pe gânduri şi, deodată, străfulgerat de o idee, se duce la clopoţel şi sună; peste câteva minute apare bătrâna Mama Bălaşa, jupâneasa, fostă pe vremuri roabă de casă la străbuna Mariţa.
- Ce doreşte Conaşul?
- Să te duci la dulapul lui Tanti, să iei o bomboană diin cutie şi să mi-o aduci mie aici!…
Nu o deranjase degeaba…
Iată-l ajuns la vârsta şcolii… Prindea repede lecţiile, avea o ţinere de minte deosebită, dar ce folos, că nu-i prea plăcea să se omoare cu învăţatul, şi gândul tot la joacă îi fugea… Odată l-a luat mamă-sa Netty la sora ei Zoe Mandrea, de a cărui exigenţă şi severitate toţi copiii din familie se temeau… Nici nu a intrat bine băiatul pe uşă, că Tanti Zoe îl şi ia la întrebări:
- Cu cine s-a luptat Mihai Viteazul la Călugăreni?… băieţelul stă, se gândeşte, se gândeşte…
- Asta am învăţat la istorie, răspunde el într-un târziu, legănându-se de pe un picior pe celălalt.
- Care e capitala Spaniei?… întreabă din nou mătuşa.
- Asta am învăţat la geografie, răspunde copilul.
- Cât fac cincizeci şi şase împărţit la opt?
- Asta am învăţat la aritmetică.
Biata Netty făcea feţe-feţe şi se înroşise toată.
Şcoala primară nu a ridicat însă probleme pentru un cap aşa de bun ca al lui Max, mai ales că a avut parte de dascăli tot unul şi unul, serioşi, severi şi admirabili pedagogi… Cine nu a auzit de institutorul Al. Ştefulescu, renumitul istoric, arheolog, slavist, filolog… Copilul îi urmărea prelegerile cu ochii dilataţi de curiozitate… Altul a fost Bozianu, cel cu un tic nervos, care tot îşi mişca capul într-o parte şi în alta, frecându-şi mereu gâtul de guler… Cu Bozianu nu mergea să faci nebunii în clasă… şi nici cu Dănţescu cel deşirat şi slab – numai pielea şi oasele pe el – nu mergea, căci pentru nimica toată te bătea cu linia la palmă de ţipai de usturime. Apoi fusese şi Alexiu din Craiova, un om blând şi foarte bun pedagog. Poemul eroi-comic de dragoste al acestui tânăr profesor făcuse la vremea lui vâlvă în toată Oltenia şi merită să facem o paranteză să-l povestim şi noi:
Acest Alexiu fusese pe vremuri îndrăgostit nebuneşte de o jună craioveancă, care şi ea îl iubea la fel, dar ce folos, că părinţii, şi ai fetei şi ai băiatului, se împotriveau. Nu era chip să poată fi înduplecaţi şi pe atunci vorba părinţilor era vorbă… Rugăminţile, văicărelile, ameninţările cu fuga, cu sinuciderea, la nimic nu au servit, şi atunci tinerii noştri romanţioşi s-au hotărât la un gest disperat. Alexiu s-a dus la un prieten de-al său, farmacist, şi i-a cerut o otravă tare, tare, din cele mai tari… Îndrăgostiţii noştri au luat apoi o cameră la Hotelul Brăiloiu din Craiova, s-au încuiat pe dinăuntru şi au zvârlit cheia pe fereastră, au deşertat cupa dragostei, au deşertat şi cupa de atravă… dar, vezi, că pişicherul de farmacist, în loc de otravă le vânduse o doză masivă de jalopo (un purgativ foarte violent).
Revenim însă la elevul Max Culcer… După absolvirea cursurilor primare, a fost înscris, pe rând, la Pensiunea Arnold, la Pensiunea Stravola şi , în final, la Liceul Sfântu Gheorghe din Bucureşti… Când a intrat în şcoală, era un băieţaş firav, ce mânca adeseori bătaie de la colegi. aTunci şi-a construit în curte o pereche de paralele la care lucra zilnic mai multe ore… dimineaţa lucra la haltere şi la inele, a început să ia lecţii de box şi de scrimă şi să practice intens ciclismul şi atletismul… În numai câţiva ani a căpătat o putere neobişnuită, depăşindu-şi toţi colegii de şcoală, şi nici unul nu mai îndrăznea să-i caute ceartă. Într-o vară la Dobriţa, pe când dormea cu geamul deschis, doi tâlhari au pătruns pe fereastră pentru jaf, convinşi că era camera goală. Max însă a sărit ca un leu din pat, i-a apucat de păr şi pe unul şi pe celălalt, şi i-a ciocnit cap în cap ca pe nişte ouă, până ce au căzut amândoi jos laţi… Forţa sa herculeană era dublată de tot atâta curaj şi sânge rece… Într-o zi, la o vânătoare, vede o viperă în iarbă, o prinde de după ceafă şi o leagă cu capul de un băţ, ca un bici. În timpul acestei operaţii, şarpele a reuşit totuşi să-l muşte de deget… Max nu s-a pierdut cu firea şi şi-a crestat degetul cu briceagul şi a supt sângele infectat, a legat strâns degetul cu o sfoară ca să întrerupă circulaţia şi apoi a cauterizat rana cu ţigara… Nu a păţit nimica… Avea şi o bicicletă, Max, pe care se antrena cu asiduitate… Nu era coastă pe drumurile gorjene pe care să n-o poată urca… Adeseori pornea cu bicicleta prin judeţ împreună cu bunul său prieten, Numa Carabatescu, un zurliu. Acesta provoca mereu scandaluri, pe care Max, cu pumnul său de fier, era apoi chemat să le aplaneze; de fapt, toate aceste scandaluri le aplana bătrânul doctor cu prestigiul lui, căci reclamaţiile curgeau gârlă. Urmele lăsate în judeţ de Max şi Numa se mai pot vedea şi astăzi. Pe zugrăveala din tinda Mănăstirii Polovragi, înfăţişând Judecata de Apoi, se mai poate încă citi zgâriat cu un cui: “MAX CULCER, NUMA CARABATESCU, 1902”. Într-o toamnă, Max şi Numa au plecat la Craiova să dea un examen. Bătrâna Maica Tuşa era foarte îngrijorată şi i-a cerut nepotului să-i telegrafieze imediat rezultatul. Peste câteva zile primeşte o telegramă: “Reuşit cu succes. Eu întâi, Numa al doilea”. (De fapt, fusese vorba de un examen de corigenţă la care nu se prezentaseră decât ei doi).
Era simpatic şi hazos băiatul nostru… Dacă n-ar fi fost aşa violent (de fapt, foc de paie ca şi maică-sa), ar fi fost o grădină de aur, dar când se apuca să urle cu vocea lui de bariton , vibrau geamurile. Într-o zi, când îl certase tatăl său, nu ştiu pentru ce abatere, s-a închis în camera lui şi a decretat greva foamei. Maică-sa Netty i-a trimis atuncea sus servitoarea sus, cu mâncare. Deodată se aud dinăuntru vociferări puternice, înjurături, răcnete “… am spus doar limpede şi tare că nu vreau să mănânc… Cum de aţi îndrăznit să treceţi peste hotărârea mea!…” Şi în clipa următoare… zvrrr… castronul cu supă zboară pe fereastră şi se sparge de un pietroi din grădină… după castron urmează farfuriile, tacâmurile, tava… şi la urmă… biata servitoare; noroc că fereastra nu era prea sus!…
Când îşi ieşea din pepeni, transforma casa în balamuc… Credea ferm în justeţea logicii sale şi considera de rea-credinţă pe oricine nu i-ar fi admis argumentele.
Când pleca însă la vânătoare, toată zarva se potolea… Îşi încingea cartuşiera, îşi punea jambierele de piele, îşi lua geanta la şold şi puşca pe umăr, îşi fluiera copoiul şi pe-aici ţi-e drumul!…
Niciodată nu s-a întors cu mâna goală, căci era un ţintaş ca nimeni altul (nimerea crtea de vizită pusă pe muchie). De la vale, dintre Groşerea şi Slatina, venea regulat cu geanta doldora de iepuri prepeliţe şi sitari… [ O fi vânat el mulţi iepuri, dar ştiu că a vânat şi păstoriţe destule. ] Vânătoarea la câmp era însă pentru el cinegetică minoră… La munte să-l fi văzut!… Întreg satul îl mobiliza când organiza câte un hurc pe Fântâna Plaiului sau Poiana Bordului… Să-l fi văzut cum îşi pregătea planul împreună cu ceilalţi vânători de ai fi zis că e cel puţin un general care montează o bătălie… Şi ce mai hecatombă se alegea după terminarea bătăii: grămezi de căprioare, mistreţi, ba chiar şi urşi, de nu puteau doi cai să-i ducă până în sat.
D-apoi când pleca la Tismana după capre negre cu carabina lui cu ochean, trebuia să fi văzut cum se căţăra pe steiuri de parcă ar fi fost el însuşi un căprior…
Da!… marea lui pasiune a fost vânătoarea şi-şi achiziţionase un adevărat arsenal… Avea două panoplii cu arme vechi şi moderne, de la puşca cu capse, ce se încărca pe la gură, şi până la drilingul hammerless [ Puşcă fără cocoaşe, cu trei ţevi: două pentru cartuşe cu alice şi una pentru gloanţe. ] sau Browningul automat cu cinci focuri şi cu gâtul patului strâmbpentru ca să nu trebuiască să apleci capul când ocheai… ori carabina aceea Maulicher cu ochean, pentru vânat mare… Toate tipurile de pistoale le găseai în panopliile lui, de la pistolul turc cu mâner curb încrustat în sidef şi până la Steyrul automat cu opt focuri… apoi săbii de scrimă, florete, săbii militare… şi să nu uităm nici săgeţile acelea cu vârful otrăvit, aduse de vărul său Sever Pleniceanu din Africa Centrală…
În dulapul lui cel vechi se îngrămădeau claie peste grămadă diferite maşini de încărcat cartuşe şi de frezat gura tubului, linguri de topit plumb şi tipare de turnat alice, conuri pentru pulbere, bure, curse pentru vulpi, fiare pentru urşi, apoi diverse manuale şi reviste de vânătoare: La chasseur francais, marele catalog Sf. Etienne… şi multe, multe altele, care mi-au delectat şi mie copilăria.

***
Moştenise simţul muzical al mamei sale, dar el a preferat instrumentele noastre populare, fluierul şi cavalul, pe care le putea duce uşor cu sine până sus pe munte, unde a învăţat de la ciobani doinele şi baladele noastre bătrâneşti… Fluierul l-a deprins de la Bercea, un bătrân cioban fonf şi arierat, cu o barbă ca de ţap, dar care te vrăjea cu cântecele lui, când începea o bătută, se pornea să sară şi să joace tinereşte, fără a lăsa o clipă fluierul de la gură… Cavalul l-a învăţat de la un vecin, Dinu Pupăză, zis Măciucă, fost haiduc în ceata lui Mărunţelu… Dar ăsta avea şi o compoziţie proprie: Doina lui Măciucă”… Studiase şi flautul, dat tot bucăţi de inspiraţie românească de Enescu, Bredicescu şi alţii, cânta el.
Folclorul nostru îl pasiona în toate formele lui,; muzică, poezii, costume, sculpturi în lemn, arhitectură, porţi ţărăneşti, cerdacuri… toate îl preocupau… Avea multe culegeri cu anecdote, proverbe şi zicale populare, a creat el însuşi numeroase proverbe şi zicale, dar, din nefericire cele mai multe nu se pot repeta prin saloane; [ Iată câteva din locuţiunile tipice “Max Culcer”: - Să dea Dumnezeu să fie cum zici tu, nu cum ştiu eu! / - Îţi place friptura de iepure?… Să-ţi placă şi b…na copoiului! / - Unei femei leneşe i se adresa astfel: “Ia-ţi dodă c…ul şi hai la lucru!” etc. ] firea lui veselă, caracterul lui glumeţ şi deschis îi scuza multe şi ceea ce pentru altul ar fi fost deplasat, obscen, la Max Culcer devenea natural… De la bun început cei din jurul lui îl iertau şi nimeni nu se scandaliza.
Era un bărbat spiritual şi găsea întotdeauna replică spontană şi glumeaţă care se potrivea atât de bine cu situaţia, încât nici bătrânii puritani, nici domnişoarele pudice nu se ofuscau, chiar şi dacă le spunea uneori lucrurilor pe nume. Deviza lui era: “Naturalia non sunt turpia” [ Lucrurile naturale nu sunt ruşinoase. ]

******

În 1902 a intrat la Facultatea de Medicină din Bucureşti… Avea medicina în sânge, simţul lui clinic era remarcabil şi prindea materia din zbor… păcat totuşi că nu se prea grăbea să-şi dea examenele… Acolo, la facultate, s-a îndrăgostit de o tânără studentă din Piteşti, Marioara Petrescu, o fată săracă, dar cu educaţie aleasă, inteligentă, frumoasă şi muncitoare… Începe să-i facă o curte asiduă şi cu calităţile sale nu i-a fost greu să-i cucerească inima…

***
Era în vara lui 1904, Max Culcer îşi făcea armata şi se afla în vacanţă la Târgu-Jiu. În ziua de 13 iulie a poruncit să-i puie caii la trăsură, şi-a luat puşca, câinele şi servitoarea să-l îngrijească, şi a pornit spre Dobriţa.
Ajunşi la podul Şuşiţei, Stan, vizitiul, care în ziua aceea se îmbătase criţă, nu mai poate mâna. Max, furios, îl dă jos din trăsură şi pune servitoarea să ţină hăţurile … Dacă n-ar fi avut această idee năstruşnică, dacă s-ar fi suit el pe capră să mâie caii, întreaga lui viaţă ar fi avut alt curs… În dreptul Bârseştilor, trăsura se încrucişează cu un şir de care cu fân, caii se sperie şi o iau la goană, servitoarea se sperie şi ea, scapă hăţurile din mână şi începe să ţipe; Darling, câinele, se sperie şi sare jos din trăsură, şi în săritura lui doboară puşca de lângă Max… Arma, încărcată, se izbeşte cu cocoaşele de scara trăsurii şi se descarcă… Un foc i-a trecut prin căciulă, la doi centimetri de cap, [Când te gândeşti că viaţa lui Max din aceşti doi centimetri se trage, iar noi cei şase urmaşi, cu copiii şi copiii copiilor noştri, dacă existăm, acestor doi centimetri le-o datorăm! ] şi celălalt i-a trecut prin fluierul piciorului, în sensul lungimii. Conştient de gravitatea rănii, Max îşi strânge imediat arterele cu mâna, ca să limiteze hemoragia şi porunceşte să întoarcă grabnic trăsura, dar servitoarea, albă de spaimă, îşi pierduse cumpătul şi ţipa cât putea; atunci s-a urcat pe capră un ţăran din cei cu carele, a întors caii, şi a mânat în galop întins până la Târgu-Jiu… Când au ajuns în curtea spitalului, Max leşinase… Cu toate îngrijirile date de tatăl său şi de doctorul Poenaru, rana a început să gangreneze şi a fost necesară amputarea… În ziua operaţiei, tatăl său Tache n-a putut asista şi a umblat toată după-amiaza năuc pe străzi… Max nu a admis sub nici un pretext să i se taie piciorul: “Degeaba mă operaţi, că eu tot mă omor”… Atunci l-au asigurat că nu-i vor tăia decât marginile gangrenate ale rănii… După operaţie i-au pus o pernă în locul piciorului lipsă, şi când s-a trezit de sub cloroform, spunea: “Ce curios… voi spuneţi că mi-aţi tăiat trei degete, şi eu le simt cum mişcă!” Când l-au desfăcut pentru pansament, şi a văzut dezastrul, a început să plângă… Era hotărât să facă un gest disperat, şi numai lacrimile tatălui său l-au împiedicat să comită o nebunie… “De dragul Tatii accept să trăiesc acuma, dar nu voi trăi decât atât cât va trăi el… După aceea tot mă omor…” şi nu s-a omorât… ba a mai cunoscut încă multe clipe fericite, şi a avut o viaţă lungă, jalonată cu multe realizări pozitive.

***
Cu acest accident dureros s-a încheiat prima fază din viaţa lui Max Culcer… S-a grăbit să-i scrie Marioarei, spunând că-i dă cuvântul înapoi, căci nu vrea să o ştie nevasta unui schilod. Ea i-a răspuns însă că nu-şi calcă cuvântul dat şi că e hotărâtă să împartă viaţa cu el, şi la bine şi la rău… Când a ieşit din spital îşi lăsase barbă, şi barbă a purtat până la sfârşitul vieţii. Aceasta i-a mărit şi mai mult asemănarea cu bunicul său Barbu Bălcescu, de la care moştenise atâtea calităţi… dar, din păcate, şi atâtea defecte. Ca să-l consoleze, părinţii l-au trimis să-şi continue studiile medicale la Paris… Înscrierea la Facultatea de Medicină era însă condiţionată de absolvirea în prealabil a Facultăţii de Ştiinţe, Institutul PSN (Phisique Sciences Naturelles). Tot cam pe atunci sosise la Paris şi Marioara Petrescu, în baza unei asigurări contractate de tatăl ei… Cununia s-a celebrat la Capela Română din Rue Jeans de Beauvais. Curând însă au început să apară în viaţa lor şi contradicţiile, atât de frecvente la cei ce se căsătoresc prea tineri şi au studiile neterminate. Dezorientat de nenorocirea suferită, Max era convins că tatăl său îl trimisesela Paris “ca să se consoleze” de accidentul suferit şi deci obiectivul principal erau amuzamentele. Simţul lui clinic înnăscut, dragostea lui pentru medicină, inteligenţa lui, îl făceau să nu simtă efortul studiului, dar examenele şi le neglija…
Bogăţia aparentă a Moşiei Dobriţa, platforma politică a tatălui său îi creau o viziune deformată în roz a viitorului, în timp ce Marioara , fată săracă, vedea viaţa în culorile ei reale.
“Ce-mi trebuie mie doctorat, când tata are moşie până în hotarul Neamţului şi când eu am de gând să continuu cariera politică a Tatii? Poate numai aşa, ca să-mi scrie “doctor” pe mormânt!…” Marioara îşi trecea un examen după altul, Max nu se prezenta… De aici, un decalaj între situaţiile lor şcolare, între concepţia lor despre viaţă, despre programele lor… care a dus la nenumărate dispute, tot mai frecvente, ce s-au terminat în final cu un divorţ.
Copilul rezultat din această căsătorie, adică eu, Gabriel, am rămas să fiu crescut de bunici, la Târgu-Jiu.

***
În general, acolo la Paris, Max ducea o viaţă de boem, ilustrată cu cele mai năstruşnice originalităţi. O pornea pe Bulevard St. Michel, cu o căciulă ţurcană şi un cojoc de lână în afară, cântând din fluier (de fapt, parizianul e deprins cu originalităţile, şi de multă vreme nu mai întoarce capul după trăzniţi). Negăsind un apartament pe gustul său, a închiriat o prăvălie, pe care a separat-o apoi prin draperii în compartimente, fiecare cu o destinaţie bine hotărâtă: sufragerie, birou, dormitor etc…
S-a apucat să frecventeze lumea artiştilor, printre care îşi făcuse numeroşi prieteni, începând cu sculptorul Alexandru Severin, ale cărui opere se disting prin sensibilitate şi prin fineţe de execuţie… L-a adus în repetate rânduri şi la Dobriţa, unde l-a sculptat în primul rând pe bunicul meu Tache, al cărui bust impunător, din bronz, veghează astăzi pe mormântul său din cimitirul de la Târgu-Jiu… Apoi pe prietenul său bun, Max. Pe Vera, sora mai mică a lui Max, a sculptat-o într-o admirabilă compoziţie, “Somnul la 18 ani”, pe care a turnat-o în ghips albastru (lucrarea se păstrează astăzi la Ploieşti, la fratele meu Dan) şi, în fine, Monumentul Comandantului Armatei I din 1916, Generalul Ion Culcer, ce se înalţă falnic în Cimitirul de Onoare din Târgu-Jiu. De la Severin a învăţat şi Max să modeleze în argilă, şi voi vorbi mai departe despre reuşitele sale realizări. El l-a prezentat pe Severin Generalului Culcer, care l-a recomandat apoi în diferite cercuri şi familii din Bucureşti.
Şi cu Brâncuşi s-a împrietenit Max mai târziu, şi l-a dus de mai multe ori la Dobriţa… Deşi nu era un adept al ermetismului în artă, şi nici al stilizării excesive, fără a-şi da seama, el s-a simţit totuşi impresionat de puterea creaţiilor Titanului de la Hobiţa… Şi unul şi celălalt erau pătrunşi de acel spirit mioritic al artei noastre ţărăneşti, şi numai asupra limbajului de exprimare nu au putut cădea niciodată de acord…
O prietenie trainică, tot din anii aceia de la Paris, a fost pictorul Seva Albescu, un ardelean molcom, cu umerii laţi şi vorba groasă. Albescu era un pastelist fin, şi în casele noastre găseşti astăzi multe din realizările lui… L-a ajutat atunci să-şi monteze o expoziţie care avea să se bucure de o critică elogioasă… Prietenia lor a durat până la finele vieţii.
Tot la Paris s-a împrietenit el cu George Enescu, pe care se ducea des să-l vadă şi-i cânta ore întregi la fluier sau caval doinele, sârbele şi baladele noastre gorjeneşti… Aceste cântece sună cu totul altfel când le asculţi la trei mii de kilometri de Patrie, mai ales pentru urechea de artist a genialului nostru maestru şi sunt convins, deşi nu am dovezi, că săltăreaţa arie “La Moară” din Rapsodia I, arie specific gorjenească şi pe care Max Culcer o cânta la fluier cu un brio inegalabil, i-a fost inspirată de acesta… Un argument ar fi şi faptul că în partitură ea este atacată de flaute şi de piculine, care sugerează timbrul fluierului.
Rămas fără nevastă, Max începe să-şi dea seama că tot viaţa de familie este mai bună… Plictisit de existenţa de boem, se hotărăşte să-şi treacă examenele restante, să termine cât mai repede, să revină în ţară şi să se căsătorească, ba, în paralel, mai urmează şi Institutul Bacteriologic Pasteur; primise o bursă de studii de la Biserica Sfântul Ilie din Craiova, [ Biserica Sfântul Ilie, ctitorie a neamului Otetelişanu avea îndatorirea ca, fondurile sale, din să ajute la studii elementele meritoase din familie. ] îşi cumpărase un microscop [ Microscopul se află astăzi la sora mea, doctor Ana Max Culcer. ] şi intenţiona ca după terminare să deschidă şi un laborator.
Era aproape pe terminare cu facultatea, când în 1914 începe războiul şi studenţii străini sunt invitaţi să părăsească Franţa. Revenit în ţară, a lucrat ca practicant la Spitalul Filantropic din Craiova, unde a activat până în 1916 când a intrat şi România în război. Max Culcer a cerut să fie şi el chemat sub arme, dar cererea i s-a respins din cauza infirmităţii. El nu s-a lăsat, a intervenit pe la Marele Stat Major prin Generalul Culcer şi a fost mobilizat cu gradul de chirurg ajutor la Spitalul Judeţean din Târgu-Jiu. După înfrângerea din Octombrie, spitalul său a fost evacuat pe rând la Craiova, Brăila, Galaţi, Iaşi, Roman şi până la urmă la Hălăuceşti, aproape de Mirceştii lui Vasile Alecsandri. Comportamentul lui în tot acest timp a fost mai presus de orice elogii!… Câte 12 şi 14 ore pe zi nu se mişca dintre răniţii săi, operând cu mâna sigură o intervenţie după alta, tot optimist, tot vesel, ridicând moralul răniţilor şi colaboratorilor săi, certându-i cu asprime când greşeau, dar mângâindu-i cu blândeţe atunci când sufereau… Glumele sale, adesea deşucheate, au fost însă întotdeauna tonice şi oportune… Avea un fel al lui propriu de a reda buna dispoziţie celor oprimaţi, de a le aduce curajul în inimi şi zâmbetul pe buze: “Hei mă!… Nu mai plânge!…”, îl mângâia el pe un soldat căruia îi amputase piciorul… “Tu ţi-ai dat piciorul pentru Patrie, nu ca mine, care l-am pierdut dintr-o prostie!…” şi pentru ca fraza lui să nu sune prea declamatoriu, urma imediat o glumă din acelea tipic Max Culcer: “… Hai, lasă, că e bine şi aşa… Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului şi de f… şchiopului!…” Fruntea eroului se descreţea şi începea să râdă… S-a îmbolnăvit pe rând de tifos exantematic, febră tifoidă şi febră recurentă şi numai natura lui robustă i-a permis să scape de fiecare dată…
În 1918 s-a reîntorsdin Moldova cu gradul de locotenent, decorat cu Meritul Sanitar clasa I, Virtutea Militară şi alte două medalii, recăsătorit cu Tanţi Dumitriu din Brăila şi cu un băieţaş de trei luni, Dan (printre originalităţile sale este şi faptul că a voiajat cu copilul într-o paporniţă). Ca trofeu de război ducea o cutie de tablă plină cu schijele şi gloanţele extrase din diferite răni: printre acestea avea şi două monede de argint, strâmbate şi găurite de glonţul care-i găurise portmoneul. Rănitul era un evreu, comerciant, şi banii aceştia îi salvaseră viaţa. “Mă, numai unuia ca tine putea să-i dea în gând să-şi ascundă banii în corp!…”, râdea el.
Acolo, în Moldova, ar fi putut uşor să-şi ia diploma de medic la Facultatea de Medicină de la Iaşi… Era vorba numai de trei examene restante de la Paris, şi acum, în plin război, aceste examene de diferenţă ar fi fost o simplă formalitate, dar el o ţinea morţiş că “Am început facultatea la Paris, şi la Paris vreau să o termin… nu mă fac eu din cal, măgar…” Chiar şi după război, ar fi putut uşor să-şi treacă examenele de diferenţă la Bucureşti, dar el o ţinea înainte cu calul şi cu măgarul, şi abia în 1923 a reuşit să obţină valută şi să plece în Franţa, dar acolo s-a îmbolnăvit de reumatism şi numai în 1925, la 42 de ani trecuţi, a putut veni în ţară cu diploma de medic în buzunar…
Dar să revenim în 1918… Un prieten foarte bogat, Dan Şomănescu, l-a angajat cu 15000de lei pe lună, ca medic al lui particular, firea independentă a lui Max nu s-a putut însă împăca prea multă vreme cu lucrul la stăpân, şi după numai o lună a rupt învoiala, preferând un post de medic de plasă la Brădiceni, cu mai puţin de o treime.
În 1921 a mai avut o fetiţă, pe Adina, şi în anul următor, i-a murit soţia… Spre deosebire de Marioara, această femeie avusese o puternică influenţă asupra lui şi Max nu ieşea niciodată din cuvântul ei, îi găsise “cheia”… Max muncea tot mai serios, încetase cu originalităţile, citea şi se instruia, îşi menaja relaţii în societate… Dacă ar fi trăit tanti, ursitoarele s-ar fi făcut desigur de minciună până la urmă… Copiii i-a luat să-i crească o soră de-a lui Tanti, Fani Dumitriu din Brăila (Tanti Fani).
Înainte de a pleca la Paris pentru terminarea studiilor, s-a întâlnit cu Părintele Ianuarie, stareţul Mănăstirii Tismana, un afemeiat şi un fanfaron, care a început să-i povestească despre toate aventurile şi escapadele sale de la Paris… Din primele cuvinte, Max a priceput că Popa nu fusese niciodată în Franţa şi că se lăuda.
- Şi zici, Părinte, că ai fost la Paris?…
- Păi vezi bine că am fost!
- Atunci spune-mi, ce monumente ai văzut Sfinţia Ta pe acolo?…
Popa cade pe gânduri şi, după o pauză lungă, răspunde:
- Turnul Eiffel.
Max nu spune nimic, dar în ajunul plecării, cumpără o carte poştală ilustrată cu Mănăstirea Tismana. Ajuns la Paris, o timbrează cu mărci poştale franceze şi o trimite popii în Gorj:
“Iată un monument pe care sunt absolut sigur că l-ai vizitat!…”
Acolo şi-a văzut cu sârg de examene, dar o puternică criză de reumatism articular l-a silit să întrerupă încă un an şi să se trateze la băile Bourbon l’Archambault… De acolo i-a trimis mamei sale un toc de scris, pe care aceasta l-a păstrat până în 1944, când a murit. De la Paris, Max era să revină căsătorit pentru a treia oară… Îi scrisese lui Netty în ţară şi-i descrisese toate calităţile Suzanei, care “avea atâta suflet…”. Mamă-sa i-a răspuns într-o scrisoare categorică că atâta timp cât va trăi ea, spălătoreasa nu va călca în casă… Max a rămas consternat… De unde ştie ea? Cine o informase? De fapt nu s-a ştiut niciodată cine îi trimisese din Paris această anonimă scrisă în româneşte, în care îi arătase că faimoasa Suzana era o femeie vulgară şi uncultă, fostă spălătoreasă pe bateau.lavoir, care visase, nici mai mult nici mai puţin, că va ajunge mare moşiereasă, undeva în Europa de Sud-Est… Văzându-se descoperită, Suzana s-a retras singură şi Max era furios.
Teza lui de doctor se intitula “La traitement de certains lupus par l’incision large au bistouri” (Tratamentul anumitor forme de TBC facial, prin incizia largă cu bisturiul) şi, în sfârşit, în vara lui 1925, “tânărul” doctor Max Culcer revine definitiv în ţară… Cei care-i cunoscuseră capacitatea profesională încă din timpul războiului, i-au făcut rost de un post foarte bun în Bucureşti, dar el a refuzat categoric. “Ce să caut eu la Bucureşti?… Ce să vânez eu acolo?… Dropii pe Bărăgan ca Odobescu?… Mie-mi trebuie vânat de munte: cerbi şi urşi şi căprioare… Am să rămân medic la Dobriţa!…” Nici Târgu-Jiul nu-I surâdea: “Cum vreţi să-mi fac clientelă într-un oraş în care am numai prieteni?… Dragă Max, Frate Max, Amice Max… Cum să le pot lua banii? Şi dacă e vorba să nu le iau bani, de ce orăşenii din Târgu-Jiu şi nu sătenii din Dobriţa, care chiar ştiu că nu au bani şi au mult mai puţine acolo, într-un sătuc de munte, să poată primi un ajutor medical!…” uneori, sătenii încercau să se achite faţă de doctorul lor, dar cum?…
1. Un om a venit odată la el pentru nişte injecţii care trebuiau făcute din oră în oră. În timpul dintre injecţii sta lungit pe un divan… opt ore a durat acest tratament… La plecare, ţăranul a vrut să-i lase o legătură cu… şase pere, bineînţeles că doctorul nostru l-a trimis la plimbare.
2. Altădată, unul i-a adus nişte ouă… Era în vremea marii foamete din 1952 şi i se suprimase şi pensia… Doctorul, hotărât să le ia de data aceasta, le ia, le sună la ureche… toate se clătinau.
“Vai, iertaţi-mă, domnule doctor, vă aduc mâine altele bune!”
A doua zi aduce nişte ouă care nu se clătinau… Erau aceleaşi ca în ajun, dar le pusese la răscopt.
3. Odată a venit un ţăran cu un băieţaş de şase ani care-şi băgase un bob de fasole pe nas… Bobul urcase pe sinusuri în sus, se umflase şi nu mai putea fi scos. Tata vrea să-l interneze la spital la secţia ORL, dar ţăranul începe să facă gălăgie… “Pentru asta am venit la dumneata, ca să mă trimiţi la spital?… ce fel de doctor eşti?”…
Tata nu se supără, îşi consultă tratatele de oto-rino-laringologie şi-şi forjează pe nicovală un instrument special dintr-un cui, îl ciocăneşte, îi rotunjeşte muchiile cu pila, muncă, nu glumă!… Îi face apoi o spălătură cu irigatorul pe o nară ca să coboare bobul pe nara cealaltă şi, în fine, după vreo două ore de caznă, bobul a putut fi extras.
Ţăranul începe să se scobească la chimir:
- Na doi lei!…
- Ieşi afară, măgarule!… Ţi-am cerut eu vreun ban?… Cât iei tu pe o zi de sapă?… Atâta face un doctor în ochii tăi?… Numai doi lei?…
Şi totuşi, doctorul nostru de la Sorbona, absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Naturale şi al Institutului Bacteriologic Pasteur din Paris, care la Iaşi şi la Bucureşti declarase că nu se face din cal măgar, a optat pentru mediul rural, şi-a reluat în primire vechiul post de medic de plasă la Brădiceni, reuşind cu timpul să obţină transferarea sediului circumscripţiei medicale la Dobriţa, şi oferindu-şi propria lui locuinţă ca local pentru dispensarul medical… Avea o căsuţă cu două camere şi un pridvor… într-o cameră dormea el, în alta consulta şi îngrijea bolnavii, iar pridvorul servea drept sală de aşteptare…
Omul acesta, înzestrat cu un simţ clinic excepţional, care nu s-a înşelat niciodată la punerea unui diagnostic (“Doctorul ăsta vede prin tine, mă!…”, spuneau ţăranii), chirurgul acesta aşa dibaci, cu mâna sigură şi tuşeul fin, a preferat să renunţe la viaţa citadină de dragul plaiurilor dobricene, să-şi sacrifice o carieră ca s-ar fi anunţat strălucitoare, de dragul vânătorii… Cum termina cu bolnavii lui îşi lua puşca din cui, îşi fluiera copoiul şi pe aci ţi-e drumul!…
Într-o zi îl întâlnesc în Gara de Nord cu un pointer alb de lesă.
- Ce e cu câinele ăsta?… Cum îl cheamă?…
- Îl cheamă Pic, l-am luat de la Anton Vimeru [ Acest Vimeru era prieten bun al tatălui meu. Vânător de profesie, trăia exclusiv din exercitarea vânătorii… Avea un scris cursiv, aşa de frumos şi regulat, că ai fi jurat că o scrisoare a lui este un model pentru un caiet de caligrafie. ] cu 5000 de lei (leafa tatii era 7000 pe lună).
- Cum?… 5000 de lei pentru o javră de câine!…
- Nu vorbi aşa… Ce te pricepi tu la câini?… Ştii tu ce rasă este?… Uite-l cum ţine coada drept!… Uită-te la pieptul lui cel lat!… Priveşte-i botul ascuţit, ochii mari şi atenţi, urechile drepte!… Chiar a doua zi mi-a oferit cineva 10000 pe el, dar am refuzat să-l dau!…
- Cum?… Ai avut ocazia să-l dai cu 10000 şi nu l-ai dat?…
(Evident, sunt un materialist vulgar şi nu mă pricep la câini…)
Într-o zi de Sfânta Mărie, hram mare la Tismana, Max venise cu Pic dus în lesă. Deodată îi taie calea un ăla din “Gărzile Naţionale” ale lui Iuliu Maniu [ O formaţie de “patrioţi-bătăuşi” organizată de Partidul Naţional Ţărănesc… Omul îi caută tatii pricină din cauza ????? de pe vremuri a bunicului meu, fost şeful organizaţiei liberale din Gorj. Tata nu a făcut niciodată politică. ], beat mort, şi care-i caută ceartă… Nici una, nici două, pac! cu bastonul în câine.
- Lasă domnule câinele în pace!… Ce ţi-a făcut?…
Omul dă a doua oară şi tata începe să vocifereze aşa cum ştia el… Încurajat de infirmitatea tatii, beţivul se repede să-i dea cu bastonulîn cap… Tata prinde bastonul în mână şi-l frânge ca pe o trestie… Beţivul se repede cu pumnii, tata îi dă o directă la stomac şi omul cade jos… Abia acum începe partea amuzantă… Tata se apleacă peste el şi-l ridică de manşeta pantalonilor… Cu stânga îl ţinea de fund şi cu dreapta îl bătea la fund cu ciotul de baston pe care îl rupsese… Ca pe un sac de prune l-a bătut până l-a lăsat aproape mort… Asta am povestit-o ca să ne putem face o idee despre forţa lui herculeană… şi să nu uităm greutatea cu care îşi ţinea echilibrul, pe piciorul lui artificial!…
Se ocupa tot mai mult de gospodărie … vorbesc despre curtea lui, căci camera îi era un adevărat bazar… Tot ce nu-ţi poţi închipui găseai în ea… Pereţii erau acoperiţi cu tablouri semnate de artişti cu renume, care alternau cu mâzgălituri decupate din reviste… Poliţele erau încărcate cu fel de fel de lucruri de bun-gust şi de prost-gust… Aici vedeai un brici făcut dintr-o vână de bou, acolo un cloisonné chinezesc… mai departe, o cruce cioplită cu briceagul din lemn, ale cărei părţi fuseseră asamblate de un călugăr în interiorul unei sticle de vin cu ajutorul unor pense băgate prin gâtul sticlei (avea şi popa un hobby) şi alături un bronz egiptean antic… Pe masă, o franzelă mare, rumenă… dar nu, nu era franzelă, ci o bucată de stalactită adusă din peşterile Dobriţei şi care imita perfect pâinea albă.
“Ia dă-mi, mă, pâinea aia de acolo!…” Tu te duceai să o aduci, şi cum o ridicai, îţi venea să o scapi jos… Nu te-ai fi aşteptat să fie aşa de grea… Alături, irigatorul, diverse sticluţe cu medicamente, instrumente chirurgicale, apoi diverse articole de vânătoare, stativul cu eprubete cu preparate pentru analiză, cărţi prăfuite, reviste, butoane de manşetă, gulere de cămăşi curate şi murdare, o descuietoare sistematică pentru cutii de conserve, o gheată, un ochean, o cursă de şoareci, un fildeş sculptat, un borcan de şerbet întărit… şi altele, şi altele, şi altele… Să nu uităm nici oala de noapte pe care o ţinea pe birou, pentru că nu se putea apleca din cauza piciorului (toate au o logică în lumea asta) şi e de mirare cu câtă uşurinţă reuşea el să se descurce în tot talciocul ăsta… Într-o secundă îşi găsea obiectul dorit sau textul căutat într-o carte, căci pe toate le citise… Dacă ai fi încercat să faci ordine în camera lui, l-ai fi nenorocit… Dar ar fi îndrăznit cineva?…
În curtea lui, în schimb, toate îşi aveau rostul lor şi trecea din perfecţiune în perfecţiune… îşi făcuse un coteţ din scânduri pentru găini, dar orice făcea, pătrundeau şi câinii în el şi mâncau ouăle… A făcut un pod la coteţ unde a aşezat cuibarele, dar câinii săreau şi ajungeau şi aci în pod… Atunci a formulat problema în termeni precişi:
“Cum să putem crea o cale de acces la cuibar, pe care să o poată folosi numai găinile, nu şi câinii?”…
A stat, a gândit, a găsit. Dintr-o scândură a construit o basculă cu o contragreutate precis calculată, astfel, dacă s-ar fi urcat o găină pe ea, ar fi ajuns până sus în podul coteţului, fără ca bascula să mişte… Când urca însă un câine, bascula se dădea peste cap şi potaia cădea jos… Şi-a făcut întâi planul pe hârtie şi apoi a muncit o zi întreagă până ce “inovaţia” i-a fost gata, iar pe seară i-a făcut probele de omologare şi recepţie… A invitat mai mulţi vecini la o ţuică şi a pus boabe de porumb în pod să urce păsările, dar acestea refuzau să-şi dea concursul la experiment… A prins apoi vreo două-trei găini şi le-a pus sus în pod… acestea le-au chemat şi pe celelalte… Bascula n-a mişcat… partea întâi a experimentului reuşise… Cu partea a doua a fost mai uşor… A pus o bucată de carne sus în pod şi şi-a trimis pe rând copoii după ea… toţi opt au făcut tumba… Cred că nici Arhimede, când şi-a descoperit celebrul său principiu, nu a fost mai fericit… Realizarea a fost apoi inaugurată cu ţuică şi carne friptă… Asemenea succese tehnice se serbează, nu?… Nu ştiu câte săptămâni a funcţionat dispozitivul “Max Culcer”, dar ştiu că în anul următor nu l-am mai găsit la Dobriţa.
Ingeniozitatea lui se manifesta prin cele mai năstruşnice găselniţe… Într-o vară, au dezgropat câinii din sat un copil nou-născut dintr-o grămadă de gunoi… Max îi face autopsia… era evident, copilul murise strangulat… Toate încercările şefului postului de jandarmi rămăseseră zadernice… Nu se poate da de urma mamei ucigaşe, şi pace… Doctorul nostru îi spune a doua zi să adune toate fetele mari din sat, dar atenţiune!… nici una să nu lipsească… Să vină şi moaşa comunală… În ziua următoare, peste o sută de fete se aliniau tremurând în faţa dispensarului.
“Să scoată fiecare ţâţa dreaptă!…”
“Coană-moaşă, mulge-le pe rând!…”
Doctorul urmărea atent operaţia… Deodată tresare…
“Insistă, Coană Moaşă!… Aşa!… Aşa!… Mama ta de criminală… Cum se face că ai lapte?… Jandarm, ia-o în primire!…”
Cinstea lui Max Culcerera proverbială… Pentru nimic în lume nu ar fi minţit sau nu ar fi înşelat pe cineva… Avea oroare de orice manevră incorectă, orişiunde s-ar fi produs; într-o scrisoare, îmi povestea:
“O cloţă a murit când terminase să scoată pui şi altă găină, ce căzuse cloţă de două zile pe acelaşi cuibar, i-a luat puii şi a plecat cu ei, ca şi când ar fi clocit trei săptămâni pe acele ouă din care au ieşit puii…”
Atât era de ancorat la Max Culcer simţul echităţii, încât nici în lumea “cloţelor” nu tolera nedreptatea… Despre oameni, nu mai vorbesc… Pe toţi cei din jurul lui îi bănuia: servitori, prieteni, copii, fraţi, rude; toţi erau, prin definiţie, tâlhari, lipsiţi de scrupule … Odată a trebuit să lipsească câteva zile din Dobriţa… A pus de a făcut două mămăligi respectabile şi a chemat apoi tot personalul din curte:
“Eu o să plec pentru trei zile din Dobriţa… Vedeţi aceste două mămăligi?… Asta de aci e ca să mâncaţi voi… aia de acolo e pentru câini… E pentru câini, mă… Aţi înţeles?… Nu e pentru voi… şi ca să vă iasă gândul ăsta din cap… uite, na!…” şi, nici una, nici două, urinează pe mămăligă stropind-o copios de la o margine la alta… “Acuma ştiu că o să vă treacă cheful să vă mai daţi la mămăliga câinilor!…”
Poate că “logic” avea dreptate… Cinstea dobriceanului poate fi discutată… de acord!… dar vezi că tatăl său, venerabilul doctor, sunt convins că niciodată nu ar fi recurs la asemenea procedee… poate că sătenii şi servitorii puseseră şi ei mâna pe vremuri pe câte vreun obiect nepăzit, dar bătrânul închisese întotdeauna ochii şi nu sărăciseră pentru asta… Cel mult dacă, printr-un surâs fin, îţi da să înţelegi că a observat manevra, că pe el nu-l poţi păcăli, dar că nu face el caz din atâta lucru… Aşa se şi explică de ce, pentru dobriceni, bătrânul doctor a fost întotdeauna “Domnu”, iar cel tânăr, “Domnul Max”. A dus-o într-un proces continuu: încălcări de pământ, mutări de mejdină, furt de lemne din pădure, vite scăpate în fâneaţa lui… “Din moment ce eu nu fur de la alţii, nu admit nici ca alţii să fure de la mine!…” (din nou “logica”, afurisita aia de logică!… ori procese înseamnă “duşmani”, duşmani care, într-o zi, aveau să-i facă foarte mult rău… Îşi pusese zăbrele groase la ferestre şi druguri groase de fier la uşi… îşi făcuse ???? Max, cu care marcase tot ce-i aparţinea: mobilă, butoaie, obiecte… până şi cuşca câinelui fusese marcată Max, ceea ce a dat naştere la comentarii destul de neplăcute.
În schimb, când punea cineva la îndoială corectitudinea lui, se făcea foc. Odată l-a acuzat un vecin că gâştele sale ar fi pătruns în ograda acestuia i-ar fi mâncat porumbul… Max s-a înfuriat, pe loc a pus să se taie toate gâştele şi să le desfacă guşa, la niciuna nu a găsit boabe şi era fericit… Ce să se gândească la paguba suferită?…
În curând şi-a ridicat o casă proprie cu etaj şi 12 camerede locuit, situată pe o movilă pe Dealul Dobriţei, în afară de vatra satului, de o bătea vântul din patru părţi… Planul casei îl desenase chiar el… Distribuţia, faţadele, cerdacurile, stâlpii sculptaţi în lemn, pălimarele traforate, acoperişul de prăştilă, toate denotau un admirabil simţ al echilibrului şi o profundă cunoaşterea spiritului mioritic, a specificului gorjenesc… Din păcate, construcţia s-a ridicat cu mână de lucru necalificată, din sat şi, ce e mai grav, s-au furat numeroase cărămizi, în zidărie introducându-se din loc în loc nu cărămizi, ci şomoioage de paie frământate în argilă… Astăzi, casa se degradează de pe o zi pe alta şi-mi pare nespus de rău… Nu ştiu cât va mai dura…
Marea lui pasiune era acuma modelarea în argilă, pe care o învăţase de la prietenul său Severin. După ce l-a sculptat pe fratele meu Dan, pe mine, pe prietenii săi, doctorul Cristian Botez, D-na Irina Săvoiu şi pe un inginer al cărui nume îmi scapă, s-a ocupat de capete de expresie din sat… Sunt remarcabile bustul fostului haiduc, bătrânul Dinu Pupăză zis Măciucă, cu sprâncenele sale groase, mustaţa grea, privirea obosită, dar tot hotărâtă încă şi cu cute adânci pe frunte… Este aşa de viu că te aştepţi parcă să-l auzi vorbind… apoi bătrâna Ilinca Săvuleasca, zisă Dăiţoaia, cunoscută în toate satele din jur pentru sufletul cu care ştia să zică doinele, cântecele şi bocetele de pe plaiurile noastre dobricene… O simţi cum, în timp ce se odihneşte, se şi gândeşte la cântecul ce va urma… Era o babă complet ştirbă, cu multe, multe zbârcituri la coada ochiului ei râzător şi la colţul gurii. Anii bătrâneţii apasă greu asupra umerilor ei istoviţi, dar de cântat, parcă tot ar mai cânta… Ai impresia că altiţele şi râurile cusute măiestrit pe cămaşa ei de cânepă aspră, că valurile cârpei de borangic sunt reale…
Altă figură vie în expresivitatea ei a fost ţiganul, pe jumătate idiot, Andrei Stricăfier, care te urmărea obsedant cu privirea lui senilă şi şireată… O fi fost el idiot Andrei, dar prost nu era deloc… Din păcate, astăzi, această minunată lucrare s-a distrus şi nu ne-a mai rămas decât o fotografie.
Alt hobby al lui Max Culcer a fost colecţionarea. Strânsese numeroase obiecte de artă, tablouri, toiege şi furci artistic sculptate în lemn, icoane de la diverse biserici săteşti dărâmate (din păcate, toate foarte degradate). Pe dealul Gugului ridicase o enormă troiţă şi o uriaşă cumpănă de fântână, amândouă cu lemnul meşteşugit sculptat. Din păcate, nici una, nici alta, nu mai există astăzi… Casa lui era plină de trofee de vânătoare: Un cap de urs şi un cap de cerb împăiate cu mare grijă… coarne de cerb, coarne de căprior, colţi de mistreţi, blăni de urs… De toate colecţiona Max Culcer… Îşi făcuse un caiet voluminos cu producţii folcloristice dobricene: anecdote, proverbe, zicale populare, strigături, poezii… din păcate, majoritatea nu se pot debita prin saloane, dar pe câmp, în sânul naturii, simţi că sunt de acolo (Naturalia non sunt turpia).

***
Avea 60 de ani când s-a cununat a treia oară, cu o fată de ţărani săraci din Dobriţa, Aniţa Popa, cu patruzeci de ani mai tânără ca el. Aniţa i-a născut pe rând trei copii: Ana, Nelu şi Petrică, care-i seamănă leit.
Ana, Nelu şi petrică
S-au jucat cu o pisică…obişnuia tata să cânte vesel. Era foarte mândru de “semiduzina” lui de urmaşi. “Ştiu că am lucrat pentru Patrie!…” îi plăcea lui să se umfle în pene.

***
Cu pensioara lui de medic şi cu cele opt hectare de fâneţe, pomi şi vie ce-i reveniseră din rămăşiţele moştenii pământeşti, ar fi putut omul, de bine de rău, să-şi ducă bătrâneţile, mai ales că ţineau pe lângă casă o vacă cu lapte, Bobocica, îngrăşau un porc pentru Crăciun şi hrăneau numeroase găini ouătoare cu porumbul pus pe joampa din faţa casei, dar, vezi, duşmanii ce şi-i făcuse pe vremuri cu procesele nu dormeau… Schimbarea de regim li s-a părut un prilej binevenit ca să-l denunţe ca “duşman de clasă”… Marea majoritate a sătenilor, pe care îi îngrijise la boală atât de dezinteresat şi cu atâta dăruire de sine, îi nutrea în schimb o vie simpatie… Nu avea duşmani mulţi, dar erau răi şi cel mai câinos dintre toţi era un oarecare Nicolae Popescu, care hotărât încă din tinereţe să cotropească Dealul Dobriţei, îi oferise pe vremuri bani Tatii să-şi construiască casa în altă parte. Acest Nicolae, care avusese 26 de procese cu Ferma de Stat, şi scăpase de fiecare dată cu martori mincinoşi, se simţea foarte jenat de faptul că din cerdacul tatei se puteau vedea toate manevrele de jefuire a terenurilor Fermei… În urma denunţurilor şi a “influenţelor” ce avea la Raion, Doctorul Culcer se trezeşte într-o zi revizuit şi din proprietar mijlociu, reclasat chiabur, pensia i se anulează, pământul i se ia şi este forţat să primească în schimb trei loturi diferite, răspândite în trei comune situate la zeci de kilometri una de alta, cu obligaţia de a le munci şi a contracta recolta cu Statul, de a suporta nişte impozite şi cote strivitoare… Degeaba vrea el să refuze pământul, să arate că nu e agricultor, ci medic, că e infirm şi vârstnic şi nu-l poate munci… “Făceţi-vă datoria de proprietar”, suna implacabil răspunsul Raionului… Toate reclamaţiile sale se înfundă la Raion şi rămân nerezolvate… Îi scrie Doctorului Petru Groza, Preşedintele Prezidiului Republicii, cu care fusese pe vremuri prieten pe când îşi făceau amândoi studiile la Paris (într-o seară la restaurant, neavând cu ce plăti, îşi lăsaseră ceasurile amanet). Scrisoarea este citită cu multă bunăvoinţă, dar problema este trimisă în jos spre cercetare şi de la Raion vin referinţe din cele mai proaste.
Eu am priceput atunci că acolo, la Raion, exista o membrană etanşă ce nu se putea străpunge nici de jos în sus, nici de sus în jos; Raionul trebuia deci scurt-circuitat… Am cerut atunci o audienţă la Preşedenţia Consiliului de Miniştri, solicitând o anchetă direct pe teren. M-am oferit să suport toate costurile anchetei, angajându-mă să primesc orice sancţiune în cazul în care reclamaţia mea se va dovedi nefondată. Pe teren a venit o comisie de la Bucureşti care a constatat starea de mizerie cumplită în care trăia tatăl meu, hrănindu-se cu familia din fierturi de buruieni culese de pe lângă casă, şi cu copiii care începuseră să tuberculizeze şi soţia care prezenta simptome de pelagră… A constatat regimul fiscal excesiv la care era supus, cu sechestru pus aproape pe toate lucrurile din casă şi, în fine, a constatat mizeriile şi persecuţiile la care era supus de către anumiţi funcţionari, toţi montaţi de un singur om din Dobriţa, campanie ce îl costase, desigur, multe damigene de ţuică… Astfel, i se refuzaseră iarna lemnele de foc, vaca i s-a furat noaptea din staul şi dusă în oborul Fermei de Stat, iar el, dat în judecată pentru nişte pretinse stricăciuni… Comisia a cerut să vadă aceste stricăciuni pe teren, şi nimeni nu i le-a putut arăta… Zeci şi zeci de ţărani au dat declaraţii favorabile pentru “doftorul” lor, care, în starea de mizerie în care se găsea, şi fără a fi obligat, le dădea peste 1000 de consultaţii medicale pe an, şi asta întotdeauna absolut pe gratis. Numai trei declaraţii au fost împotriva lui şi spiritul lor vădit duşmănos era evident, aşa că nu au putut convinge pe nimeni.
Pe baza referatului Comisiei, Doctorul Culcer a fost reabilitat; i s-a anulat poziţia de chiabur, i s-au radiat impozitele datorate pe nedrept, i s-a acordat un ajutor în bani şi i s-a aprobat o pensie de merit, motivată de miile de consultaţii benevole şi gratuite acordate ţăranilor, de comportamentul lui în timpul războiului din 1916-1918 şi ca descendent al lui Nicolae Bălcescu.
Din ziua aceea nu l-a mai supărat nimeni până la sfârşitul vieţii… La uşa lui continuau să se înghesuie, ca pe vremuri, zeci de bolnavi cărora continua să le dea îngrijiri medicale, benevol şi gratuit… Citea foarte mult şi se ţinea la curent cu ce apărea nou în domeniul medicinei şi în acela al ştiinţelor, în general. Cânta zilnic la flaut, întreţinându-şi velocitatea instrumentală şi întârziind o sclerozare timpurie a ţesuturilor pulmonare. Trecuse de 85 de ani, dar nu i-ai fi dat mai mult de 65… Primăvara, când începea să cânte cucii în pădurea Copăcelu din apropiere, el se apuca să le imite cântecul la flaut… păsările veneau în zbor şi se aşezau pe pomii din faţa casei şi începea un lung dialog între oaspeţii pădurii şi bătrânul artist… L-a sculptat în argilă pe fratele meu, Nelu… Asemănarea era frapantă, dar din lipsă de ipsos, bustul nu a putut fi terminat şi s-a distrus.
Compunea şi versuri în stil popular… avea cu ce-şi umple programul bătrânul nostru patriarh!…
Era în vara lui 1968 şi mă aflam în concediu la Dobriţa… Într-o dimineaţă, la ora 7, intră Tata la mine în cameră: “Scoal’mă de ascultă cucul!…”
Eu mă scol bombănind că-mi stricase bunătate de dimineaţă şi tata îşi dă seama… “Te rog să mă ierţi că te-am deranjat… ai dreptate, tu o să mai auzi cucul şi în anii următori, dar eu unul nu ştiu dacă, la vârsta mea, am să-l mai apuc pe cel de la anul…”
Era îndrăgostit fanatic de natură şi de dragul ei renunţase la un trai comod şi la o carieră promiţătoare…
În 1952, în timp ce era persecutat, i-am scris o scrisoare în care-l sfătuiam să abandoneze Dobriţa, şi mă angajam să-i găsesc un post de medic în Ardeal, un post sigur şi lipsit de supărările ce avea acolo… Tata nu mi-a mai scris un an de zile… Ce bine a făcut că nu m-a ascultat!… Chiar dacă nu ar fi făcut nimica în viaţă pentru Dobriţa şi pentru dobriceni, dragostea şi fidelitatea arătată acestor plaiuri minunate ar fi fost de ajuns ca să-i eternizeze memoria în “Siliştea Dobrei!”… În februarie 1969, s-a îmbolnăvit de gripă… la 86 de ani, asta e lucru grav… a avut totuşi impresia că scăpase şi de data aceasta:
“Eu am fost foarte rău bolnav”, scria el la 19 februarie, “şi am scăpat ca prin urechile acului de nu am dat până acum ortul popii”. Am primit scrisoarea la 24 februarie şi ne bucuram cu toţii că trecuse şi de hopul acesta, dar în aceeaşi seară Ana primeşte o telegramă:
“Tata grav bolnav, vino imediat!”
Ana a plecat fără întârziere şi ne telefona zilnic… La 1 martie, ne-a chemat urgent, pe toţi fraţii: “N-am făcut şase copii ca să mor acuma singur ca un câine!…” Pe Aniţa, care nu se mai oprea din plâns, o consola: “Nu mai plânge Aniţo dragă, ştiu că-ţi pare rău că mor, dar crede-mă, tot mai rău îmi pare mie… Ce vrei însă… toate trebuie să aibă un sfârşit în lumea asta!…” Aproape exact aceleaşi cuvinte le rostise în urmă cu 50 de ani şi unchiul său, Titu Frumuşeanu…
La 1 martie am fost chemat urgent la telefon şi am ajuns la Dobriţa a doua zi dimineaţa, pe un ger cumplit şi o zăpadă de patru palme… L-am găsit perfect conştient, dar nu mai putea vorbi… mişca mereu din buze, dar nici un sunet nu reuşea să emită… Ne-a recunoscut pe toţi şi o tristeţe adâncă i se putea citi în ochi. Seara la nouă şi jumîtate, după o suferinţă de nedescris, şi-a dat sfârşitul în braţele noastre acest venerabil bătrân pe care poate mulţi l-am condamnat pentru aşa-zisa lui “lipsă de seriozitate”, dar astăzi sunt ferm convins că mai neserioşi am fost noi, cei care nu am priceput că un temperament vesel şi optimist, cu o dragoste nemărginită de viaţă trage mai mult în cumpănă decât un exces de conformism şi de puritanism… Astăzi, după ce am fost eu însumi încercat aşa de greu în viaţă, sunt ferm convins că la Scaunul de Judecată Max Culcer s-a înfiinţat cu o conştiinţă curată, cu fruntea sus şi cu un bilanţ pozitiv.
Nu pot trece sub tăcere nici devotamentul exemplar al Aniţei şi al Anei care l-au îngrijit până în ultima clipă cu o dăruire de sine supraomenească, fără a reuşi să înfrânfă implacabilele legi ale vieţii şi morţii.
Arăta aşa frumos acest moşneag cu barba lui cea albă şi fruntea înaltă!… Când au coborât sicriul pe scări era aşa de majestuos acest bătrân boier care-şi părăsea casa pentru totdeauna, îmbrăcat în redingota lui festivă şi cu toate decoraţiile pe piept… În sunetul goarnelor şi în dangătul clopotelor a fost coborât în groapa Elenei Economu, în curtea bisericii din sat… Sute de ţărani din Dobriţa, Runcu, Bâlta, Suseni şi Rasoviţa veniseră să aducă un ultim omagiu bunului lor doctor, înfrăţit acum pentru totdeauna cu lutul roşu al Dobriţei… Multe lacrimi au curs în ziua aceea… Patru preoţi au slujit la înmormântarea lui… A vorbit părintele Gheorghiţă Săvulescu, subliniind devotamentul creştinesc al acestui medic apostol… A vorbit învăţătorul Mitică Pupăză, arătând cât se integrase acest vlăstar boieresc cu ţărănimea Dobriţei, cu decorul dobricean, cu aerul Dobriţei…
Un frumos bust de bronz, opera prietenului său Alexandru Severin, se înalţă astăzi peste mormântul lui… Este un bust din tinereţe, dar Max Culcer a ştiut să trăiască tânăr, să îmbătrânească tânăr şi să moară tânăr… Ochiul lui vesel şi maliţios va arăta generaţiilor de mâine că aici în Dobriţa a trăit pe vremuri un om, un om bun, vesel, cinstit, un artist, un apostol… Tot ursitoarele numărul unu şi doi învinseseră!… ”

Mi-am permis sa las cateva randuri despre doctorul Max D. Culcer, Dobrita-Gorj, care poate va vor fi de folos
Răspunde


Dan Culcer spune:
ianuarie 15, 2011 la 1:12 pm

0

0
Rate This

AN NOU FERICIT familiei CULCER care se trage din Dobrița, ca și celorlalți CULCEREȘTI sau COLCERIU, CULCER, COLCER, care au ceva în comun, chiar dacă nu e vorba de aceiași spiță. Dorința mea ar fi să completăm și reunim crengile arborilor genealogici a unei mari familii, ale cărei rădăcini vin, după știința mea, din Ardeal, din jurul Fîgărașului, dar mai ales din Maramureș. Alte familii cu care eu, Dan Culcer, fiul lui Alexandru și al Ersiliei, din ramura ardeleană veche, sunt sigur înrudit, se numesc Georgiu, prin bunici, și Gutu, Miloș, prin alianță, pe linie maternă. Persoanele care se simt înrudite cu noi sunt rugate să ne trimită certificate de stare civilă scanate, fotografiate cu aparate foto sau telefoane numerice, acum la modă,ca să putem completa datele genealogice. Orice mesaj este bien primit la adresa dan.culcer@gmail.com Încă o dată, toate cele bune tuturor. O sticlă în ocean. Dan Culcer, n. 15 iunie 1941